Între doi pereţi, o oglindă şi o lumânare, creierul se afumă, iar lumea nu vede ce-i în cub. Lumină ori întuneric? Linişte sau furtună? Nimeni nu ştie, nimeni nu pricepe. E o stare de confuzie ce se emană din literele afumate, o stare ce îneacă gândurile bune de altădată. Dorinţa e vie, motivaţia e moartă, iar cei de dincolo nu ştiu ce se prelinge printre ei, cântul sau cuvântul? Un cuvânt, doar atât e necesar ca cei ce trăiesc în această lume să închidă un ochi şi să-şi inhibe dorinţele. O aparentă lumină plină de dorinţe neştiute, la un metru distanţă, pâlpăie în neştire închisă în aerul îmbâcsit ce se coagulează în jurul ei zi de zi. Doar cu o simplă dorinţă, un om neexistent face ca lumina să tremure în propriul ei cub. Fiecare îşi petrece minutele într-o prelungită stare de extaz întârziat, blocat parcă de trecerea timpului. Un astfel de timp nemilos face ca distanţa să se prefacă în zid. Zidul se ridică, sensul se pierde, dar ideea rămâne. Doar introspecţia face scrum prezentul efemerid, astfel o ultimă cuvântare n-are loc.

Just one click away.

Te simţi singur ca-n codru, în ciuda faptului că în jur e o hărmălaie de neoprit. Vrei şi tu să intrii în rând, să faci parte din gălăgie, dar condiţia ta umană te impiedică. Eşti cimentat pentru o veşnicie ca să te simţi izolat. Tu dai voce gândurilor tale şi chiar strigi, dar tu eşti singurul care te auzi. O erodare lentă a spiritului tău se produce ca urmare a singurăţii interioare. Menirea ta în viaţă, de a fi izolat şi un element izolant pentru cei cu care intrii în contact, te scufundă în apus. Trăieşti din inerţia imensă cu care ai fost înzestrat în minutele primordiale ale vieţii ce acum o deteşti. Conştient de imensitatea metagândurilor tale încerci să te prinzi de mână, astfel încât să opreşti înecul neuronilor. Ani şi ani, un război tacit şi rece se va menţine, un război în care armele sunt cele două extreme ale gândirii omeneşti. Pe rând, iraţionalul şi raţionalul, vor juca rolul de zmeu sau de zeu. Iar ca în orice război, cel situat între cele două forţe oponente, are de pierdut cel mai mult. Tu eşti mediatorul. Mai vrei să continui?

Un nou articol imaginativ :).

În umbra marelui Creator stai tu acum şi te rogi a pagubă, sumbru şi dezinvolt. Vorbele-ţi vibrează prin ţeastă străpungând gândurile ce acum-ţi sunt singure pe stâlp. Murmurul profund şi clar în peisajul gol al nopţii cristaline, îngână o odă dedicată propriei fiinţe, particularizându-te prin egoismul prea nefericit. Programezi prin vocalele tale un cântec posac ce are să-ţi spele creierii adormiţi peste zile şi nopţi. Neînfricat de cel ce-ţi umbreşte calea verticală, continui pe orizontalul făgaş apucat în tinereţea-ţi superficială, făgaş ce mâine te va cufunda în culori mate. Silueta-ţi nedesluşită acum tremură la adierea celei mai mici frunze din copacul cel înalt. Uitat de ceilalţi, uiţi la rândul tău de toţi. Nepăsător, sub stelele înflăcărate, aflat în beţia divină, adormi lent, iar mâine o vei lua de la capăt şi mai încrezut.

Noa, că super o fo'.

La lumina lunii din reflexia oglinzii realizezi că vrei ceva, simţi nevoia urgentă de ceva, nu ştii ce, dar vrei. Zile întregi, săptămâni ai ştiut că e ceva, dar acum o droaie de molecule încep să-ţi iasă pe suprafaţă, membrele superioare-ţi tremură. Literele carbonizate se scurg făr-de sens pe hârtia gălbejită, iar în firavele tale degete, înroşita sapă îţi pare acum prea grea. Triştii pereţi intraţi în rezonanţă cu gândurile tale ce năpădesc printre neuronii ce se îneacă în materia cenuşie, fac o muzică ce izgoneşte muştele îmbătrânite. Acum şi aerul îţi pare că se pripeşte să îţi asigure plămânii oxigenaţi. Brusc! O clipă divină de claritate devine eternă şi poţi să vezi în tine. Ce vezi? Ştii ce este? E un gol adânc şi profund în fiinţa ta. Un gol ce a crescut cu anii, iar acum stagnează ca să-l poţi studia. Şi tu stagnezi cu spor şi nu mai poţi face nimic chiar dacă acum înţelegi ce a fost şi ce e. Acum vrei să faci ceva, nu se poate. Actualmente totul are o aura cu greutate sentimentală, totul este aparte. Mişcările-ţi par un dans sublim în apă, un dans în care corpul nu se mişcă, ci rămâne pe loc rânjind parcă la ceva ce a fost. Respiraţia îţi este de prisos. Sus şi jos sunt totuna, iar stânga - dreapta sunt noţiuni arhaice. Culorile s-au spălat toate. Albul şi negrul s-au contopit într-o substanţă atonă şi eliptică de formă. Particulele de praf îmbibate de strigătul trecutului, în aer stau acum uimite de feeria monotonă a momentului. Fotonii înnebuniţi de mirajul esteticii eternităţii uită să mai perpetueze lumina în unghiurile mai ascunse ale elementelor ce formează decorul sepiat. Timpul trece foarte lent, dar îţi place. Te vezi cum eşti înlocuit de un altcineva şi totuşi nu faci nimic. Stai perplex şi încremenit pentru o eternitate suspendat în eterul imens. Trenul de gânduri interne în gară e oprit, a îngheţat şi vatmanul, şi se zdrenţeleşte cu trecerea timpului efemerid. Ani şi ani, secole şi milenii trec prin tine, dar tu tot dispărut rămâi într-un punct fix.

Ai fost şi tot crezi că eşti.

Dacă cineva se plictiseşte:

În faţa flămândei oglinzi stau şi îmi privesc gândurile reflectate în culori mate. Plouă în litere, şi-n foaia galbenă se scurge timidul Chronos fără să lase urme printre rândurile şterse. Lumina din spatele degetelor încleştate pe creasta muntelui de rateuri solemne, vibrează în parfumul de călimară fără să trezească fotonii adormiţi. Timpul se-ntrece cu cadenţa aritmică a cordului veşnic roşu de prisos. În dosul ferestrei, pe bolta îngheţată ce stă să se prăbuşească aleargă norii fugăriţi de vânt, stârnind hohote printre florile îmbătrânite prematur. Numai tu, veşnicul copil, izbit de impalpabil, simţi cum îţi adoarme materia pe scaunul tronificat, scufundându-te într-o noapte subatomică... Veşted şi aburit, praful se adună în straturi, sepificând mişcările lui Chronos.

Happy end.

Venind dintr-o lume de un negru prea clar în noaptea cenuşie, m-am pus a scrie pentru cei ce ştiu că nu există, dar poate au fost, pe orizontul abisal. Un gând vertical d-un sumbru minut sclipea pe cerul întunecat spunându-mi cât de efemeră e clipa cea lungă care e mult prea importantă în schiţa şubredă a destinului. Adierea suavului vânt îmi încrestase între neuronii hiperactivi ai actualei generaţii o plăcută umbră de o potenţială escapadă în transcendent. Aflându-mă în postura de scrib latent, îţi conturez o lume construită numai pentru spiritul tău într-un cub autonom ce se micşorează sfios pe zi ce trece. Dorinţa ta de a contribui la schimbarea schiţei trasate din linii subţiri şi străvezii, îţi este suprimată de clipa primordială, de primul inocent minut din lungul şir al zilelor ca noaptea. Sufletul scufundat în aerul insuficient, trebuie să-şi găsească hrana în efemerul etern al clipelor tot mai rarefiate ce sclipesc pe pânza vieţii. În imposibilitatea de a cuprinde văzduhul trăirilor ce se scurg ca leucocitele prin venele corpului tău, poate, în schimbul eternei bătălii, vei mai prefera liniştea.

Ora 12. Închiderea.

Another writing of mine. This is something different, ironic style.

Ce eşti tu când cu ochii tăi străvezii şi egoişti te uiţi în sfintele cărţi şi citeşti nişte litere mici ce-ţi par mai mult furnici? Armonia şi semantica literelor luate ca un întreg unitar, ţi se scurge prea repede printre sinapsele blocate din ţeasta-ţi fragilă şi zâmbeşti anorexic ca un naiv profesionist la multitudinea de cuvinte ce par a fi înşirate pentru a-ţi pierde timpul prea puţin preţios. Când nici foaia nu-ţi mai este de folos, dai uitării şi ultima speranţă a noastră. Ce îmbinare magică de litere timide te-ar putea defini(i) pe tine, cel ce te regăseşti în lumea stâlcită, dar multă?

/dev/null

Venind dintr-o lume umedă, unde gândurile curg în şiroaie de lacrimi impure, privesc agale spre cerul golit de apa oceanului adânc şi plin de licurici flămânzi, în întunericul călduţ al primăverii ce se aşterne peste văzduh. Stau aşteptând apariţia sfioasei sfere neincandescente de pe boltă, şi simţind, parcă, materia vibrând prin aerul plăpând din pricina florilor ce ies lent din ademenitorul pământ, o bucurie imensă mă cuprinde, asistând miracolul vieţii noi. Trăirile şi freamătul naturii aflate în pragul unui nou început, se transformă în cuvinte ce vestesc metamorfozarea împrejurimilor. Însă, răcoarea iernii încă prezentă-mi îngheaţă neuronii fragili, iar pleoapele-mi cad ca doi stejari, încetând a mai scrie p-ascunziş în lumina stinsă. Aşadar, sub luciul potolit al boltei, adormit dus, visele lacrimilor se prefac într-o datorie nejustificabilă, iar datoria, peste noapte, e dorinţă, dorinţele - vise.

Ditto

The saga continues, another Romanian artistic writing.

Stând pe tronul întunericului ca o ciripă pe casă, în vântul aspru de iarnă cristalină, mă uit în jur, în luminişul fragil de dincolo de fereastra aprinsă, şi vãd în profunzimea lui o lume care încântă printr-un farmec aparent. Înceţişor, cuvintele din lumea lor încep să se audă ca o şoaptă, gâdilându-mi timpanul ascuţit de peste ani şi ani. Totul este în van când fiecare slovă din spusele lor şoptite, este o pură efemeră. Un zid inconfundabil filtrează ploaia de vorbe cu scopul de a lăsa perplexă fiecare unitate umană. Astfel, zilele continuă într-o aşa zisă linişte, aflându-mă în cutia pandorei ce are menirea de a balansa într-un mod coerent evenimentele şi repetiţia cotidiană.

Mulţumesc că ai citit.

Romanian "artistic" writing.

După cum am anunţat într-un mesaj precedent, voi mai avea scrieri de acest fel. Iată prima:

Aplecat, pe bancă, privesc agale spre griul timpului modern şi simt mireasma grădinii de flori de primprejur. Sus, un adânc ocean de stele sclipeşte şi stă să se prăbuşeaşcă peste vegetaţia multicoloră ce în neştire zâmbeşte şi se mişcă mladios în vibraţiile prea fragilului vânt. Iar eu, stând nemişcat, mă las cuprins de muzica creată de neuronii gânditori... O muzică pustiită de note şi de ritm, care lent se transformă în frica palpabilă de dincolo de uşa cutiei. Închizând ochii, o transpunere în planul viselor spulberate, devine aievea, iar restul se mistuie prea rapid pentru a mai fi o lume reală.

Ditto.